divortul

Incerc sa-mi imaginez ca nu mi se intimpla mie ci altcuiva; tocmai mi-a spus ca vrea sa divorteze, si eu am spus..ok, sunt de acord; asta dupa ce de dimineata m-a numit scirba; mai intii m-a ironizat si mi-a spus ca am strigat si eu la Tudor, exact ca el; da, am strigat…i-am spus ca va avea si el dreptul (?) sa strige la copil dupa ce va fi mai mult decit un tata de duminica copilului lui; si ca de cind am venit in Canada eu am fost 70% si mama si tata copilului; de fapt nici nu mai conteaza detaliile, ce am spus, ce a spus; conteaza ca suntem pe buza prapastiei;

sunt obosita, sunt satula de el, de mine, dar n-as fi vrut sa divortam; as fi vrut sa ne schimbam cumva…se pare ca nu reusim, nici el, nici eu, sa vedem mai mult decit paiul din ochiul celuilalt…

as fi vrut sa mearga sa se consulte cu cineva, cu un psiholog; nu conteaza la ce concluzie ar fi ajuns, dar macar ar fi scos din el tot ce a adunat acolo;

mai e si miine o zi…dar cum ajung eu la ziua de miine?

cuplul…incotro?

Este prima criza reala din casnicia mea; dupa 13 ani nici nu e rau, doar ca nu stiu cum vom iesi de aici, impreuna sau separat; mi se parea imposibil sa te desparti de un om pe care-l iubesti, si totusi…; Mai am cam doua luni sa ma decid, sa vad incotro ma va purta viata mai departe si ma tem de toata negura din fata, de singuratate si tot ce implica ea; ma tem sa pornesc din nou singura dupa ce atita timp am fost jumatatea unui intreg; El a parasit dormitorul comun…tot pentru prima data; ar fi atit de simplu sa caute ajutor, sa vorbeasca, dar n-o face, si nu cred c-o va face vreodata, toata dragostea de tata si sensibilitatea e acoperita de crusta groasa a orgoliului, masculului latin al carui ego da pe afara; stiu ca-l doare foarte tare, si ca toata casnicia asta a fost un mare pariu pentru el si nu vrea sa-l piarda, dar nici nu accepta nevoia sa se schimbe; ma gindesc la ce-i vor spune ai lui “ti-am spus noi sa n-o iei”, sper ca nu, ca s-au maturizat si cei 13 ani din urma inseamna ceva;

  N-am sa inteleg niciodata cum personalitatea lui se scindeaza intre barbatul tandru, iubitor, afectiv si tatal ciinos si rau pentru singurul lui copil; stiu ca-i sunt datoare lui Tudor sa-l scot din cercul asta vicios al abuzurilor tatalui lui, chiar daca acum nu intelege, si nu va intelege niciodata probabil, si ma va judeca pentru asta; numai ca abuzatul devine abuzator, si am sa-l feresc pe Tudor de asta cu orice pret;

Ma intreb cum poate risipi si calca in picioare Luci dragostea asta imensa, neconditionata si infinita ce vine de la copilul lui; cum poti sa-i spui copilului tau ca astepti sa faca 16 ani sa-l dai afara din casa, sa mearga la naiba si alte cuvinte/pietre in momentul cind el vrea doar sa te aiba alaturi; cind te invita la pescuit cu el si tu ca parinte urlii sa mearga naibii….

Cel mai simplu ar fi sa caute ajutor, sa aiba adevarul spus de o terta parte, cineva sa-i puna oglinda in fata, dar nu vrea si nu-l pot obliga; in schimb o sa ne piarda….

cuplul in deriva

Incerc sa inteleg ce se intimpla cu mine, cu el, cu noi doi; Iubirea e inca acolo, in el, in mine, in copilul care ne uneste pe totdeauna prin dragostea pentru el, care ne desparte prin modul in care vrem sa-l crestem; Stiu ca suntem raniti amindoi, ca toata generatia din care venim, copii de parinti romani educati cu cu cureaua, cu dosul palmei dupa ceafa, cu cheia de git si cu cultura tv; Si totusi, am pierdut drumul spre el, spre comunicare, spre bratele lui; de fapt bratele lui inca ma cuprind, dar e mai mult nevoia de confirmare a masculului acolo decit iubirea; si nevoia (nespusa) ca nevasta sa-si faca datoria conjugala; a refuzat intotdeauna comunicarea `n-am timp de prostii` si si-a cautat de lucru prin casa mereu cind am incercat sa vorbim; aspiratorul care nu trecuse de o saptamina, copilul de care-si aminteste ca exista doar ca sa strige la el ca n-a facut asta sau cealalta devine brusc partener de joc, de dialog….

  Cred ca asa moare dragostea, picatura cu picatura, crusta racelii, a singuratatii paralele o acopera…ramine obisnuinta, datoria, constringerea sociala, lenea de a te trezi din letargie si a o lua de la capat. mai e si miine o zi….

despre copilul captiv

 S-a scris mult despre copilul captiv, suferinta, trauma nu incape in cuvinte…si pentru unii dintre noi suferinta nu se opreste niciodata.

Am gasit intimplator un blog, al unei doamne (frantuzoaice) psiholog unde unul din posturile sale vorbeste despre modul in care ea lucreaza cu copiii/pacientii respectivi. Este tipul de psiholog pe gustul meu, postarile ei sunt pline de umor, simpatie si mai ales speranta.

articolul (traducerea):

Constat ca pentru unii pacienti abuzati in copilarie anumite cosmaruri si retrairi revin constant, ceea ce pacientii numesc ei insisi regresie.`Este vorba, pentru acesti pacienti abuzati, mai ales sexual cu torturi mentale si fizice de a-si retrai evenimentele traumatice.

Ei nu viseaza, ei sunt acolo, traiesc in cosmar. Inca odata ei au 6, 7 sau 8 ani, inca odata agresorul este acolo, ei sunt din nou violati, torturati, pina la un nivel unde stigmatul ramine la trezire, brutal, pina la a aparea din nou urme pe corp, pe piele, albastre…care apar si dispar in 15 minute de la trezire. Fiecare situatie/moment care readuce in memorie abuzul, un miros, o privire, o haina, retrimite pacientul in regresie. El este trezit dar deconecatat de la realitate, privirea i se schimba, obrajii devin pali.

Nu mi-e dat sa asist des la asta pentru ca cu mine pacientii mei regreseaza doar odata, nu si a doua oara.  Simptomele isterice nu functioneaza cu un psiholog. Se stie ce trebuie facut sa readuci pacientii in prezent, psihologul stie mai ales ce trebuie sa spuna pentru ca regresia sa nu se produca. Exista insa in anturaj (psihologi) cu care regresia functioneaza foarte bine. Pacientii vor regresa mereu pentru ca gasesc terenul propice cu psihiatrul potrivit. Iar cind `copilul` apare, este terorizat, pierdut, suferind.

 Bref, ca sa concluzionez, o parte din sufletul/ego-ul acestor pacienti a ramas acolo, in momentul abuzului, prizonier. Partea asta a ramas copil, copilul mic si trist, suferind, terorizat, care nu poate creste, si pentru care fiecare zi, fiecare noapte, cosmarul reincepe fara sfirsit…

Pacientul meu a evoluat foarte bine in terapie, El a fost capabil sa vorbeasca, sa se descarce, sa opreasca `pactul tacerii` facut cu agresorul, cu multa vointa si implicare, cu o forta psihologica determinanta. Un parcurs de sisif pentru el si pentru mine, pina in ziua cind brusc el a decis sa opreasca psihoterapia. Este adevarat ca de citeva saptamini avansam putin…Citeva luni mai tirziu mi-am regasit clientul din nou afundat in regresie si transformat; cosmarurile revenisera, cind inainte erau pe punctul de a disparea, privirea ii era schimbata. Am avut impresia ca-l regasesc pe cel de la prima intilnire.  

 Totul este in zadar, de reconstruit? Dar ce sa refac, a fost multa munca si multa constructie in terapia anterioara.  Reintoarcerea  risca sa fixeze trauma definitiv acolo. Ramine inca mult de spus, de lucrat, dar pacientul ar trebui sa avanseze, nu sa regreseze in urma terapiei. Am hotarit sa revenim in urma pentru ultima data. Nici nu e nevoie de hipnoza cu pacientul acesta, pentru ca el e acolo unde s-a petrecut abuzul, prizonier momentului, fizic si psihic. In sfirsit, mai ales el va regresa cautind copilul ranit asteptind la infinit sosirea agresorului. Il vom cauta pentru a-l scoate de acolo pe copilul captiv, pentru a-l scoate din casa respectiva, pentru a-l face (in sfirsit) sa inteleaga ca nu i se va mai intimpla niciodata (agresiunea). Am decis ca eu sa fiu firul Arianei, cel care-l va aduce in prezent. Pacientul meu ma ia de mina, simt cum ma stringe puternic…nu se pune problema sa-l las, are incredere in mine, orice s-ar intimpla. Pornim…de data asta pacientul meu nu mai are dreptul sa fie copil, este adultul, in bula sa de `prezent`. El va cauta copilul din el…este dificil, efortul lui este incredibil. Il iau de mine pe copil (ul din adult), iesim din camera, din cladire. Ii cer sa inchida usa in urma lui pentru totdeauna.

 Am sa sar peste detalii…pacientul meu a revenit in prezent fara dificultate. El n-a reusit sa-i vorbeasca copilului ranit din el, i-a fost mult prea greu. Eu in schimb am continuat sa-i spun ca s-a terminat, ca nimeni, nici un agresor nu va mai intra in acea camera, in acea casa. Pacientul meu e epuizat dar calm, destins. A petrecut o seara relaxata, fara cosmaruri, m-a instiintat ziua urmatoare.

Apoi a intilnit un prieten care l-a facut din nou sa regreseze…era iarasi de nerecunoscut. Copilul din el in schimb era fericit, ii revenise increderea. L-a intrebat de ce a trecut atita timp pina s-a intors sa-l caute din nou….`dragut`, nu?

cind catargele se inclina

E inceput de toamna in Canada, precedat de o vara superba, calduroasa, insorita. La soare si in apa, intr-o vacanta lunga si calma acasa, mi-am mai adunat fortele pentru toamna ce va sa vina, ce aduce cu ea alta lupta, alta agitatie, alte framintari. In seara asta am simtit cum ma prabusesc, incet, treptat. De cind il am pe Tudor, nu mai stiu de cite ori am avut senzatia asta, de alunecare fara oprire…si totusi undeva e un `jos` de unde treptat imi adun fortele si ma ridic. Povestea a inceput acum 9 ani, cind dezvoltarea copilului a parasit drumul drept, al normalitatii/al `tipicilor` si a luat-o pe aratura. De atunci viata noastra a devenit un montagne-russe. Uneori vine o perioada de acalmie, cind o falsa senzatie de normalitate se instaleaza. Apoi…lucrurile o iau razna din nou, tragind mintea si gindurile mele cind in jos, spre hau, cind sus…; Instinctual am hotarit atunci sa emigrez, sa las jobul cald din Romania, perspectivele (care atunci pareau promitatoare si de cursa lunga, ulterior s-au dovedit a fi un balon umplut cu fum din care m-am salvat exact inainte sa inceapa prabusirea), sa las familia (ah, familia, aici e o intreaga poveste cu care voi reveni alta data…). Am hotarit sa plec in lume sa salvez ce pot salva din drumul copilului…si peste zece ani constat c-a fost cea mai buna decizie luata in viata mea. A mai fost una, cind m-am maritat cu Luci, dar si asta ramine pe alta data.

Am ajuns aici cind Tudor avea trei anisori, in mai 2003. In aprilie 2004 aveam diagnosticul: tulburari de dezvoltare din spectrul autismului…si lumea mea se prabusea, incet si sigur acolo, la masa aceea din spitalul St.Justine, unde 4 oameni de specialitati conexe (medic pediatru, psiholog, ortofonist si pedopsihiatru) ne-au comunicat concluziile celor citeva zile se supraveghere si testari cu Tudor.

De atunci totul a devenit o lupta: pentru limbaj (aparut tirziu, si in urma terapiei), pentru dezvoltarea sociala, pentru o clasa normala, pentru note…pentru ca noi sa continuam sa existam in cuplu, ca familie. Autismul face destule victime, parinti ce uita sa mai fie cuplu, ce au devenit doar parinti in lupta cu `monstrul` se pierd treptat ca iubiti si devin straini, uniti doar de interesul sau nu pentru copilul respectiv.

Ar trebui sa scriu despre seara asta, despre supriza (neplacuta) a reintilnirii cu adevarul, cu autismul si ce inseamna el dupa ce ma imbatasem cu sampania victoriilor din vara asta…efemere victorii. Una a fost campul de jour, unde Tudor a avut un comportament impecabil, peste asteptari. A fost o supriza ce ne-a adus din nou sperante…apoi raportul psihologului, parametrii in care se situeaza copilul in urma a trei tipuri de teste trecute, majoritatea in limita normalulului, cu unele deviatii plus sau minus si recomandarea pentru scoala normala. Apoi testarile copilului la matematica si franceza, unde se descurca bine.

Luata de avint l-am inscris la examenul pentru scoala secundara la colegiul privat unde a fost la campul de jour: Letendre…. Colegiul ideal, tinind cont ca e situat la mers pe jos de jobul meu, in orasul unde locuim; ne-ar fi scutit de alta mutare, cu cheltuielile si stresul aferent. Totul a fost bine pina cind Harold a inceput pregatirile pentru examen in grup. Eu uitasem de faptul ca Tudor functioneaza cu dificultate in grup, ca are probleme de cooperare…si mi-a facut-o. Omul nici n-a reusit sa-si faca cursul, Tudor a ris, a batut cu creionul in masa, a facut pe bufonul…cu toate astea avea 70% la test pe hirtie. La sfirsitul cursului omul mi-a comunicat mai pe ocolite, in stilul localnicilor, politicos, ca nu mi-l poate accepta in felul asta…si mi-a propus sa-l mediteze singur dar jumatate din timp ( o ora in locul celor doua/saptamina) ceea ce mie nu-mi convine deloc, mi se pare extrem de scump (650$/ 7 intilniri a doua ore in grup respectiv o ora singur ma duce la +90$/ora, ceea ce e cam peste bunul simt (platesc 30$/ora sedintele individuale). Pe de alta parte omul e foarte bun, si are rezultate cu copiii pregatiti de el…l-am vazut cam incurcat, e si la negru ceea ce face (asta e un centru de `aide aux devoirs`/meditatii, subventionat de stat, iar tipul ia banii la negru, in nume propriu…dar face munca buna, si de ani de zile cu copiii. Pina la urma majoritatea profesorilor de aici (si de aiurea in lume) fac asta…mi se cam bat niste principii cap in cap aici.

Dincolo de legalitatea/ilegalitatea lui Harold ramine problema mea cu Tudor, si cerul prabusit pe umerii mei din nou. Ce fac cu copilul? cum impac capacitatile lui intelectuale care-i asigura un viitor, un job, cum le valorific cind sunt acompaniate de un handicap social atit de puternic. Copilul spune ca nevoia de a misca/face zgomot/ride e mai puternica decit el. Cum sa-l ajut sa capete un relativ control? Ce buton am reusit sa ating inainte de campul de jour (tabara de vara de o luna) de a reusit sa-si impuna si sa aiba un comportament atit de `normal` si de linistit, si n-am mai reusit acum?….de fapt am raspunsul, dar nu mai am putere sa-l scriu in seara asta; iar raspunsul nu include si solutia..

despre mine…

In mod normal aici ar fi trebuit sa scriu niste informatii despre mine, dar am sa las spatiul gol…asa cum e mintea si spiritul meu in momentul asta…gol, ceata, intrebari, nedumeriri. treptat, unele se vor lamuri, altele se vor adinci